Beri-Beri sau deficitul vitaminei B1 (tiaminei) este o boala pe care chinezii au descris-o acum 4000 de ani pentru prima oara si care afecteaza un numar mare de sisteme ale organismului. Insuficienta neuronala si musculara, determinata de insuficienta tiaminei in hrana, provoaca simptome variate: de la dureri si slabiciuni, pana la paralizie si distrofie; insuficienta tiaminei poate genera greata, voma, peristaltica redusa a intestinelor si constipatii. Apar, de asemenea si dereglari psihice de la o iriscibilitate usoara pana la o depresie totala, debilitatea si paranoia. Avitaminoza profunda de tiamina poate cauza chiar si moartea.
Chinezii antici au determinat prin amplele lor investigatii medicale simptomele insuficientei acestei vitamine. Tiamina este continuta in coaja orezului si in tarate, iar la macinare se pierde o mare parte din tiamina. Astfel, odata cu raspandirea macinatului a crescut si frecventa imbolnavirii cu Beri-Beri printre chinezi. Tehnologiile actuale de preparare a alimentelor permit restabilirea cantitatii de tiamina in produsele din orez macinat – acest proces se numeste imbogatirea orezului. Dar chiar si astazi beri-beri se mai intalneste in tarile lumii a treia, unde populatia foloseste in alimentatie orez macinat nedecorticat.
In secolul al XIX-lea, savantul japonez Kanehiro Takaki, angajat in marina, a observat ca in timpul calatoriilor lungi pe mare, echipajele unor corabii deveneau victimele unei forme letale de delir, in timp ce echipajele altor corabii nu erau afectate de aceasta boala. Studiint deosebirile dintre modul de alimentatie de pe diferite corabii, Takaki a observat ca echipajele care nu aveau probleme grave de sanatate foloseau in alimentatie mai putin orez curatat si mai multa carne, peste, legume, grau si lapte decat echipajele afectate. Adaugarea componentelor enumerate (bogate in tiamina) in meniul marinarilor a determinat reducerea efectiva a cazurilor de boli psihice si decese din cauza maladiei Beri-Beri, care conform conceptiilor medicale din acele timpuri, era considerata o boala infectioasa. Aceste conceptii au fost sustinute de majoritatea medicilor, chiar si dupa ce Takaki si-a publicat constatarile intr-o revista medicala de epoca. Somitatile medicale ale vremii nu puteau accepta ideea ca insuficienta unei sbustante in alimentatie ar putea cauza boala. Abia in 1890 cand medicul danez Christian Eichmann a descoperit legatura dintre maladia beri-beri si folosirea orezului decorticat in alimentatie. Zece ani mai tarziu, colegul sau Gerrit Griyns a demonstrat ca boala poate fi prevenita, adaugand coaja de orez in alimente.
Aceste descoperiri ale medicilor Eichmann si Griyns au reprezentat un salt urias in ameliorarea modului de alimentatie a oamenilor.
